În această pagină includem cele mai frumoase predici şi cuvântări ale Părintelui Nicolae. Pentru volumul care cuprinde întreaga colecție a predicilor vă rugăm să accesați pagina Cărti, de unde îl puteți descărca gratuit în format PDF.

Meniu:

Predici

Cuvântări

Predici

Învierea lui Hristos

- rostită la data de 2 mai 2016 -

Hristos a înviat!

Iată, fraţii mei, în această a treia zi de Paşti, când Mântuitorul a Înviat pentru mântuirea noastră, a tuturor, Sfânta Evanghelie ne pune în faţă o întâmplare deosebită, care s-a petrecut nu în a treia zi de Paşti, când o pomenim noi, ci în a treia zi după ce Mântuitorul a fost îngropat, când lumea întreagă aştepta împlinirea prorociilor pe care le făcuse despre Sine Însuşi: că a treia zi va Învia.

Mântuitorul Iisus Hristos, venind în lume ca Fiu al lui Dumnezeu pentru mântuirea şi răscumpărarea întregii lumi, a vestit de mai multe ori pătimirile şi moartea Sa, dar mintea lor, a tuturor, era ţinută ca să nu priceapă destul de adânc sensul prorociei.

Dar când au văzut că tot ceea ce spunea El: că va fi dat în mâinile mai marilor iudeilor, că va fi bătut, că va fi răstignit, că va fi îngropat, s-au adeverit, aşteptau să se împlinească şi cea din urmă prorocie, că a treia zi va Învia. Mântuitorul cu adevărat a Înviat şi de aceea pronunţăm şi acum, după două mii şi mai bine de ani, mărturisind acest adevăr: Hristos a Înviat!

Dar atunci, în Ierusalim şi în jur, nu era numai această veste (care se răspândea de la o casă la alta, de la un capăt la altul al ţării iudeilor, acolo unde a predicat Mântuitorul) ci se răspândeau şi alte zvonuri, care spuneau, fie că a fost furat în timpul nopţii de ucenicii Lui, fie că nu a fost de fapt o moarte totală, ci a fost din pricina suferinţelor un fel de leşin din care s-ar fi trezit şi apoi a ieşit din mormânt. Şi cei care au fost puşi să străjuiască mormântul – care s-au dus la mai marii iudeilor ca cei dintâi martori ai faptului că Iisus nu mai era în mormânt – au fost mituiţi, au fost cumpăraţi ca să spună că a fost furat.

Astfel, cei care L-au ascultat şi L-au urmat vreme de trei ani, împlinindu-I învăţătura şi auzind prorocia pe care o făcea despre Sine, erau îndureraţi.

De aceea, iubiţii mei, la auzul atâtor veşti, ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi, că Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Deci Petru, care era unul dintre cei mai apropiaţi de Mântuitorul, a căutat să verifice zvonurile şi a alergat la mormânt, iar acolo a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi iată, mormântul era gol. Locul în care a fost aşezat trupul Mântuitorului era gol şi piatra de deasupra lui, pecetluită şi păzită de ostaşi, acum, în zorii zilei când a venit Petru, era dată la o parte, iar giulgiurile zăceau jos. Petru s-a întors acasă mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Şi avea de ce să se mire, fraţii mei, pentru că ştia că iudeii din duşmănie L-au ucis pe Mântuitorul şi, de frica de a nu se împlini înaintea neamurilor (care se adunaseră de Paşti în Ierusalim) prorocia Mântuitorului că va învia, au căutat să răspândească vestea că a fost furat şi aşa i-au învăţat pe paznicii mormântului să spună.

Dar Petru a stat şi a văzut mormântul gol, apoi a mai văzut şi giulgiurile singure zăcând. Şi atunci cum să nu se întoarcă mirat, când putea să gândească cu mintea limpede, ca oricare dintre oameni, că dacă ar fi fost furat, atunci nu I-ar fi desfăcut trupul din giulgiurile în care a fost înfăşurat şi să le lase în mormânt, ci L-ar fi luat cu totul, cu giulgiu cu tot, şi L-ar fi dus să Ȋl ascundă în altă parte. Dar giulgiurile erau lăsate într-un mormânt gol.

Iar dacă ar fi fost un leşin şi ar fi desfăcut El Însuşi giulgiurile şi ar fi plecat în altă parte, de ce să Ȋşi lase giulgiurile acolo?

Atunci Petru s-a întors acasă mirându-se în sine de cele întâmplate, aşa cum s-a mirat o lume întreagă la vestea că un mort a înviat şi a lăsat mormâtul gol. Şi lumea din Ierusalim, împreună cu ucenicii şi cu toţi cei care de-a lungul vremii L-au auzit pe Mântuitorul vorbind şi profeţind moartea şi Învierea Lui, nu discuta altceva decât despre acest fapt. Ziua Învierii, ziua în care se împlinea prorocia Mântuitorului, era ziua în care sufletele tuturor erau pline de mirare, ca al Sfântului Apostol Petru, şi toţi discutau despre acest lucru, ori într-o parte, ori în alta.

Ne istoriseşte Sfânta Evanghelie că doi dintre ucenici mergeau în acea zi cǎtre un sat, care nu era departe de Ierusalim (ca la 60 de stadii), al cărui nume era Emaus. A spune că nu era departe de Ierusalim, înseamnă că era un sat de unde veneau ucenicii şi Ȋl aşteptau pe Mântuitorul să-L audă vorbind, dar satul acesta aflat la 60 de stadii era cam de cinci ori distanţa, bunăoară, de la Ierusalim la Betania, acolo unde Domnul a petrecut ultima săptămână a existenţei pământeşti, în casa lui Lazăr pe care l-a înviat din morţi. Acesta era cam la şase stadii, de zece ori mai aproape decât Emaus.

Pe drumul către Emaus mergeau deci doi dintre ucenici. Aceşti doi nu erau dintre cei doisprezece Apostoli. Faptul că erau doi ucenici înseamnă că în jurul Mântuitorului era mulţime de ucenici, care Ȋl ascultau, care sorbeau cu nesaţ cuvintele Sale, care credeau aceste cuvinte şi care aşteptau cu toţii împlinirea profeţiilor. Aceşti doi ucenici au plecat pe această cale de 60 stadii (vreo 12 km) pe jos către Emaus. Sunt şi întrebări al căror răspuns nu ne interesează pe deplin: că vor fi fost locuitori în acest Emaus, că aveau acolo o proprietate pe care s-au dus să o vadă, nu interesează faptul acesta, ci faptul că, mergând pe drum, aceşti doi ucenici ai Mântuitorului vorbeau între ei şi despre acest eveniment deosebit ce se petrecuse atunci în Ierusalim: că Cel care a profeţit Învierea Sa, a înviat din morţi. Şi se întrebau dacă va fi fost reală sau nu Învierea Lui. Auziserǎ şi ei vestea pe care au adus-o femeile, care s-au întors de la mormânt şi care au spus că au văzut arătare de înger care le-a spus: a Înviat, nu este aici, ci duceţi-vă în Galilea şi acolo Ȋl veţi vedea, cum v-a spus vouă.

Deci îngerul a arătat pentru ele o profeţie a Mântuitorului, iar cei doi călători spre Emaus vorbeau între ei despre Învierea Lui şi aduceau în faţă toate întâmplările din timpul acesta în care Mântuitorul a suferit până la Golgota şi apoi a fost răstignit şi omorât. Pe parcursul drumului lor iată cǎ li s-a mai alăturat un călător, un străin, spre care au privit când S-a apropiat de ei şi nu L-au recunoscut. Dar străinul, ca să intre în vorbă cu ei, i-a întrebat: „despre ce vorbiţi?”, probabil a prins cu urechea fragmente din discuţia lor şi se făcea ca şi cum nu ar înţelege şi nu ar şti despre ce este vorba.

Atunci, i-a întrebat: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare” (Luca XXIV, 17). A fi cuprins de întristare înseamnă că te gândeşti la un fapt care ai fi vrut să fie altfel şi care nerealizându-se îţi provoacă durere sufletească. Tot aşa întristat era şi Apostolul Petru când s-a întors de la mormânt unde văzuse că era gol, iar aceştia vorbeau între ei despre toate faptele care se petrecuserǎ şi, în întristarea lor, auzind întrebarea Celui care devenea împreună călător cu ei spre Emaus, unul dintre ei care se numea Cleopa I-a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” (Luca XXIV,18). Atât erau de miraţi ucenicii aceştia. Să fi trecut prin Ierusalim şi să nu ştie ce s-a întâmplat? Acesta le lăsa impresia că nu cunoaşte ce s-a petrecut şi le zice: „Care?” (Luca XXIV,19), adică ce întâmplări sunt acestea care v-au tulburat atât de mult. Iar ei au răspuns: „Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca XXIV,19).

Prin acest răspuns al lui Cleopa se arată felul în care Ȋl apreciau ei pe Iisus şi nu numai ei, ci toţi ucenicii Mântuitorului şi tot poporul, popor care L-a auzit şi care a văzut faptele pe care le-a săvârşit El întru acele zile. Din pricinǎ că toate acestea au impresionat, faptic şi emotiv, întreg poporul din Ierusalim, toţi erau plini de durere şi de întristare. Astfel, cu atât mai mult, era de mirare că acest interlocutor era singurul din Ierusalim care nu a auzit de Iisus Nazarineanul, Cel pe care ei Ȋl considerau proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Pentru a întări cele ce spuneau, au arătat ce s-a întâmplat, „Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri” (Luca XXIV, 20). Deci El era proroc puternic înaintea lui Dumnezeu, aşa cum se spunea numai despre Moise în cărţile vechi ale Scripturii şi Ȋi arătau că a fost răstignit de mai marii lor. A fi răstignit era o pedeapsă îngrozitoare şi faptul că L-au răstignit nu era elementul esenţial al întristării lor, ci era cel spus în aceste cuvinte: „noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca XXIV, 21). Din pricina aceasta erau şi ei foarte întristaţi.

Căci iată, iubiţii mei, cuvintele acestor doi ucenici mergând spre Emaus arată modul cum Ȋl priveau pe Iisus. Iisus era pentru ei proroc puternic şi în faptă, şi în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu, dar nu numai că spunea cuvântul lui Dumnezeu în faţa poporului, aşa cum a făcut 29 Moise, Ilie şi alţi proroci, ci întruchipa nădejdea unui popor asuprit, căci nădăjduiau că el este Cel care avea să izbăvească pe Israel. Şi iată, spuneau ei, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea – numărau deci fiecare zi trecută – fiindcă Cel pe care Ȋl credeau proroc puternic în cuvânt, prin cuvânt le-a spus că a treia zi va Învia şi mai arată ei că: „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Luca XXIV, 22-23).

Deci, negăsind trupul Lui, nu au spus ele că a înviat, ci că lor le-a spus un înger că este viu. Iar unii s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum au zis femeile, adică au găsit mormântul gol, cum a fost şi Petru care s-a întors mirându-se că nu a găsit acolo trupul Lui Iisus: „Dar pe El, nu L-au văzut” (Luca XXIV, 24). Acesta era faptul esenţial de care aveau nevoie, pentru a întări credinţa lor: „Dar pe El, nu L-au văzut”. Dar ei considerau că ar fi trebuit să-L vadă viu, fiind Cel care ar fi trebuit să izbăvească pe Israel. Atunci a zis către ei Iisus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii!” (Luca XXIV, 25). Şi începe Mântuitorul să le spună acum, din nou, ceea ce ei au uitat, fiindcă erau preocupaţi mai mult de acest aspect al vieţii Mântuitorului: ca El să fie Cel care îl va izbăvi pe Israel. De aceea le spune Mântuitorul: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

Cât şi cum s-a desfăşurat această convorbire nu ne spune Sfânta Scripură. Ne spune doar faptul că „ziua s-a plecat”. Şi atunci când a constatat că se face noapte, (în Israel noaptea cade aşa, ca dintr-o dată, nu este ca la noi, ci în momentul în care se întunecă, în câteva clipe s-a fǎcut întuneric) vorbind probabil despre această călătorie ce se sfârşise, Iisus Domnul se făcea că merge mai departe. Dar ei, cu dragoste faţă de un străin, pe care nu Îl cunoşteau, dar care a vorbit atât de frumos din Scripturi şi parcă le-a întărit nădejdea că Scriptura trebuie să se împlinească, L-au rugat stăruitor să rămână cu ei. Domnul Iisus a intrat împreună cu ei la masa unde – şi acum se petrece, fraţii mei, faptul cel mai important al acestei Evanghelii – luând El pâinea, a binecuvântat-o şi, frângând, le-a dat lor: „Şi, când a stat ȋmpreunǎ cu ei la masǎ, luând El pâinea, a binecuvântat-o şi, frângând, le-a dat lor” (Luca XXIV, 30).

Şi în clipa aceea ochii lor, care au fost până atunci ţinuţi, au priceput că în faţa lor este Cel care a binecuvântat de atâtea ori pâinea pentru ei şi Care la cina cea de taină: a arătat pâinea pe care a binecuvântat-o şi a zis: „acesta este trupul Meu” (Matei XXVI, 26) şi, frângând, le-a dat lor şi a binecuvântat potirul cu vin şi a zis: ”acesta este sângele Meu” (Matei XXVI, 28) şi le-a dat lor şi le-a poruncit: „aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca XXII, 19).

Având ei vie această imagine, a Celui care a întemeiat Taina Sfintei Împărtăşanii pentru a ierta păcatele tuturor oamenilor, în clipa aceea când în faţa lor a luat pâinea şi a binecuvântat-o, 30 atunci s-au deschis ochii lor şi au văzut că înaintea lor era Cel pe care ei Îl aşteptau să învieze şi iată, L-au văzut viu, aşa după cum au spus îngerii despre El atunci când au fost mironosiţele la mormântul gol.

Fiind ei plini de mirare, dar o mirare sfântă ca a lui Petru, care s-a întors întrebându-se în sine de cele întâmplate, o mirare care îi certa pe ei şi spuneau unul către altul oare nu „ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca XXIV,32). Cum să nu ardă inima în sufletul lor când Cel pe care-L aşteptau era în faţa lor şi ei nu-L cunoşteau. Atunci s-au întors în grabă la Ierusalim, unde era mulţimea de ucenici care se întrebau, tot ca şi ei, ce s-a întâmplat cu Învăţătorul lor, care a spus că va învia a treia zi. Faptul acesta ne arată că ucenicii deja în vremea aceea se cunoşteau între ei şi se adunau undeva şi care până atunci au stat închişi într-o cameră (de frica iudeilor). Dar nu numai cei doisprezece Apostoli, ci şi alţi ucenici, în alte case, vor fi fost tot aşa, de vreme ce ei, cei doi ucenici, care nu erau dintre cei doisprezece, ci din ceata mare a ucenicilor, s-au întors în grabă la Ierusalim. Ne spune Sfânta Scriptură că întorcându-se au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut Iisus de ei la frângerea pâinii.

Clipa lor de întoarcere a fost clipa de bucurie a comunităţii celor care L-au ascultat pe Iisus şi care au fost ucenicii Lui. Pentru că toate acestea s-au petrecut în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a înviat din morţi. Atunci S-a arătat femeilor mironosiţe, atunci S-a arătat celor doi în drum spre Emaus, atunci a intrat la ucenici, la ceilalţi, prin uşile încuiate şi le-a spus: „Pace vouă” şi, mai mult decât atât, le-a dat poruncă ca mergând, să înveţe toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pentru aceasta, iubiţii mei, urmare acestor cuvinte dumnezeieşti rostite Apostolilor: „mergând, învăṭaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19), Apostolul Andrei a ajuns în ţara noastră, ca să boteze şi neamul getodacilor din Dobrogea, unde este patrie de sfinţi, căci în această zi noi pomenim pe trei dintre sfinţii dobrogeni, pe trei dintre cei care au fost mărturisitori ai Învierii Domnului, pe trei dintre cei care au cinstit întâmplările din aceste zile.

De aceea, iubiţii mei, noi, cunoscând pe filiaţia Durostorumului lucrările şi minunile Mântuitorului, mărturisind împreună cu Apostolii şi cu toţi cei care I-au urmat, botezaţi apoi fiind de ei şi de ucenicii lor, mărturisind credinţa noastră în Sfânta Treime şi în Învierea Domnului, putem să ne întrebăm şi noi precum cei doi ucenici, cum de nu arde în noi inima noastră, atunci când avem convingerea că Iisus Hristos, Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru al tuturor, a venit pentru noi şi S-a jertfit pentru noi şi Se jertfeşte neîncetat în fiecare Sfântă Liturghie şi ne cheamă să ne împărtăşim din Sfânt Trupul şi Sfânt Sângele Lui ca să avem viaţa cea veşnică?

Cum de nu arde în noi inima noastră şi nu mărturisim puternic această credinţă în Învierea Lui ca să putem fi mântuiţi? Amin.

Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

- rostită la data de 25 aprilie 2010 -

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Hristos a înviat!

Fraṭii mei,

Să-L rugăm pe Domnul să mântuiască sufletele noastre aşa cum cântau fraţii de la strană. Suntem la această Sfânta Liturghie de după Înviere când îl cinstim pe slăbănogul pe care l-a vindecat Iisus Hristos. Ȋl cinstim pe acest slăbănog pentru că este ziua noastră, a tuturor acestor slăbănogi care stăm în pridvoarele acestei lumi ca înaintea lacului Vitezdei, aşteptând să se tulbure apele ca să ne putem mântui şi ca să ne putem vindeca. Fiindcă toţi suferim sufleteşte sau trupeşte, într-un fel sau altul. Ȋn această Sfântă Duminică după Înviere ȋn care Sfânta Evanghelie ne pune în faţă această minune a vindecării Slăbănogului, ne gândim fiecare la starea noastră sufletească şi aşteptăm să fim vindecaţi, aşa cum slăbănogul Evangheliei a aşteptat 38 de ani.

Dar între aşteptarea lui şi aşteptarea noastră este o mare diferenţă. El avea de aşteptat clipa când, din când în când, se pogora îngerul la scǎldătoarea Vitezdei şi tulbura apa. Cel care intra întâi după tulburare era vindecat. Ori el, slăbănogul neputincios, stătea în aceste pridvoare ale Vitezdei şi aştepta de 38 de ani şi Ȋi spune Mântuitorului, cum vom vedea în desfăşurarea Evangheliei: de atâta vreme aştept şi „nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare” (Ioan V, 7).

Nu avea om de ajutor. Dar spre deosebire de el, noi, slăbănogii zilelor de astăzi, avem necontenit alături de noi un ajutor. Îl avem pe Dumnezeu. Şi depinde numai de noi să Ȋl rugăm să ne ridice, să ne arunce în scăldătoare ca să ne mântuim. Deci mântuirea noastră, iubiţii mei, depinde de Dumnezeu, dar depinde şi de noi. Căci Dumnezeu nu face nimănui nimic cu sila. Chiar şi pe slăbănogul zilei de astăzi l-a întrebat: voiești să fii sănătos? Şi aşa şi noi, slăbănogii acestei lumi de astăzi, suferim sufleteşte sau trupeşte şi de aceea să ne rugăm neîncetat, la fel ca slăbănogul, ca Bunul Dumnezeu să se milostivească de noi şi să ne arunce în scăldătoare ca să ne vindecăm.

Minunea aceasta, iubiţii mei, pe care o istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi, este a treia minune pe care a făcut-o Mântuitorul. Cea dintâi, o ştim cu toţii. Este minunea când a prefăcut apa în vin la Cana Galileii, arătând prin aceasta sfinţenia uniunii sufleteşti şi trupeşti a celor care se căsătoresc. Prin prezenţa Lui a sfinţit şi a întemeiat această sfântǎ taină pe care dintru început a pus-o Bunul Dumnezeu. Ca omul să nu fie singur, i-a făcut lui femeie pe Eva „şi i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea I, 28). De aceea, Mântuitorul, prezent la Cana Galileii, a arătat puterea Lui Dumnezeiască, prefăcând apa în vin, ca să arate că este bucurie pentru om a se însoţi şi a întemeia familii şi a respecta poruncile.

A doua minune a fost când a vindecat pe fiul unui om care se ruga la Dumnezeu pentru vindecarea fiului său.

Iar a treia minune a fost această vindecare a slăbănogului de la lacul Vitezda. Lacul acesta, iubiţii mei, era ca un rezervor de apă prin care treceau oile duse spre sacrificiu ca să fie curăţate de toate relele, ca să fie vrednice a fi aduse jertfă, după rânduiala Vechiului Testament. Jertfa era adusă la altar curăţată de impurităţile lumii. Dar acest rezervor de apă avea privilegiul de a primi vizita dumnezeiască a îngerului trimis care tulbura apele. Şi atunci când se vedea umbrită apa de prezenţa Duhului Sfânt, prin îngerul care tulbura apa, cel care se arunca întâi în apă avea această bucurie de a fi vindecat de orice boală ar fi fost cuprins. Am zice că era ca o staţiune balneară, de vreme ce avea cinci pridvoare în care stăteau mulţime de orbi, şchiopi, şi bolnavi de toate felurile care aşteptau tulburarea apei. Căci nu era un termen fix, cunoscut de cineva, ci, prin aşteptarea aceasta, era pusă la încercare nădejdea, credinţa şi răbdarea celor care erau în suferinţă. Şi când se tulbura apa, se bucurau de darul energiei dumnezeieşti care se pogora în apă şi îi vindeca.

Noi suntem, iubiţii mei, ca în aceste pridvoare ale Vitezdei. Suntem cu toţii suferinzi trupeşte sau sufleteşte. Suntem în aşteptare. În aşteptarea clipei în care energiile Dumnezeieşti se vor pogorî şi apa aceasta o vor tulbura – apa lumii în care trăim şi noi, fiecare în parte, după credinţa noastră, după nădejdea noastră, după răbdarea noastră, după tăria în suferinţă – ca să putem fi vindecaţi. Nădejdea aceasta este o virtute pe care Dumnezeu a sădit-o încă dintru început în fiinţa omenească, pentru ca prin nădejde să creşti în răbdare şi să fii sigur că la capătul răbdării îţi va veni răsplata pentru credinţa pe care ai arătat-o, pentru nădejdea care te-a îndemnat să stai în aşteptare şi pentru răbdarea cu care ţi-ai dus suferinţa în aceste pridvoare ale Vitezdei din lumea aceasta.

Spuneam că între noi şi slăbănogul de atunci este o mare diferenţă. El aştepta un om, dar noi Ȋl avem neîncetat pe Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, Mântuitorul a făgăduit lumii toată dragostea Lui şi a zis: dacă voi pleca, nu vă voi lăsa singuri, ci vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul care de la Tatăl purcede şi care va fi neîncetat împreună cu voi. Şi acest Duh Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, revarsă neîncetat asupra Vitezdei acesteia lângă care noi aşteptăm, energiile Dumnezeieşti care ne întăresc, ne călăuzesc şi care ne dau puterea de a învinge orice suferinţă în aşteptarea mântuirii noastre.

Vedeţi, Vitezda noastră de astăzi nu este ca aceea din Vechiul Testament, cercetată din când în când. Vitezda noastră de astăzi este plină de puterea Duhului Sfânt. Depinde de fiecare dintre noi cum primim şi cum ne integrăm acestei aşteptări a mântuirii noastre. În clipa în care Mântuitorul s-a apropiat de Vitezda aceea, a Vechiului Testament, a văzut acolo mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi în cele cinci foişoare. Şi dintre toţi s-a dus la unul singur. Dumnezeu, Cel a Cărui milostivire nu are margini, a Cărui bunătate este nesfârşită, nu a făcut un semn cum a făcut Moise cu toiagul în călătoria în pustie, când tot poporul era ars de sete şi aştepta clipa în care să poată gusta o picătură de apă. În momentul în care Moise a făcut semn cu toiagul, lemnul crucii, a izvorât apă şi s-a adăpat întregul popor şi şi-a alinat suferinţa. Dar iată că aici, în pridvoarele cele cinci ale Vitezdei, vine Mântuitorul, Dumnezeu Însuşi, se uită, îi vede pe toţi în suferinţă şi dintre toţi S-a apropiat de acest unul singur, pentru că ştia să îi cântărească pe fiecare în parte.

Cheia acestei situaţii o vedem în răspunsul acestui slăbănog pe care Mântuitorul, apropiindu-Se de el, îl întreabă: „voiești să te faci sănătos?” (Ioan V, 6). Şi el nu-I răspunde vreau, ci Ȋi spune suferinţa, neputinţa lui şi zice: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare” (Ioan V, 7). Deci voinţa de a se vindeca este implicit arătată în acest răspuns. Dar prin acest răspuns ne arată nouă diferenţa dintre el şi ceilalţi şi ne explică nouă de ce Dumnezeu l-a luat pe el, pe acest unul singur, cel care suferea de 38 de ani. El nu avea pe nimeni, nu avea cine să-l arunce în scăldătoare. Deci toţi ceilalți care erau acolo aveau puterile lor materiale, aveau rudele, aveau prietenii, aveau oamenii năimiţi ca să îi arunce în scăldătoare.

Erau cu o oarecare, am zice noi, doză de egoism. În loc să fi făcut rând, să meargă pe rând după neputinţele lor, ei căutau care să se arunce întâi. Era spiritul acesta care îi stăpânea pe oamenii Vechiului Testament. Lipsea dragostea frăţească dintre ei şi nu se ajutau unul pe altul, oricât ar fi fost unul mai bolnav decât celălalt şi căutau, ȋn mod egoist, să fie cei dintâi profitori ai prezenţei dumnezeieşti. De aceea Mântuitorul, care ştia suferința de 38 de ani pe care o purta acest slăbănog, S-a dus la el şi l-a întrebat: „voiești să te faci sănătos?” Şi ascultându-i mărturisirea, în care îşi recunoaşte neputinţa lui de a avea pe cineva în ajutor – în acelaşi timp dovedea şi faptul că avea o răbdare de înger, am zice noi astăzi, findcǎ nu este puṭin lucru să aştepţi 38 de ani clipa întâlnirii cu puterea dumnezeiască care să te vindece; 38 de ani, an de an a nădăjduit, 38 de ani, an de an a suferit durerea de a fi în neputinţă – vedem şi cǎ nu şi-a pierdut nădejdea că, într-o zi, Dumnezeu îl va ajuta.

Şi iată că după această îndelungă răbdare, după 38 de ani, vine însuşi Dumnezeu lângă el şi-l întreabă dacă vrea să fie sănătos, iar răspunsul Mântuitorului a fost: „scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 8). Ȋn răspunsul acesta al Mântuitorului putem vedea, iubiţii mei, o manifestare a bunătăţii şi a dragostei lui Dumnezeu faţă de om. Fiindcă, nu l-a ȋntrebat pricina pentru care era bolnav, nici nu l-a lăudat pentru răbdarea lui, ci doar i-a poruncit cu voce blândă: „scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”.

Ne spune Sfânta Scriptură că îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul său şi umbla. Dacă Mântuitorul ar fi făcut o anamneză cum fac doctorii când au în faţă un bolnav, ar fi ascultat toate pricinile pentru care a ajuns bolnav. Dacă l-ar fi întrebat de ce nu are pe nimeni, ar fi aflat fie că era o neputinţă a sufletului lui de a-şi face un prieten care să-l asculte, fie era aşa de rău în manifestările lui (aşa cum sunt mulţi bolnavi, care în clipele de boală, de suferinţă nu mai pot suporta nici prezenţa celor dragi şi din pricina aceasta se ceartă părinţii cu copiii, fraţii între ei şi toţi cei care au în grijă un astfel de bolnav).

Nu l-a întrebat Mântuitorul pentru că El era Dumnezeu Atotștiitorul şi i-a zis doar: „ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi îndată s-a împlint porunca lui Dumnezeu, căci omul şi-a luat patul şi a umblat.

Iubiţii mei, pentru acest fapt îl pomenim noi pe slăbănogul acesta în această duminică de după Paşti. Întâi l-am văzut pe Toma care şi-a manifestat dorinţa de a-I pipăi rănile, arătând îndrăzneala lui de om de a se apropia cu mâinile omeneşti de trupul dumnezeiesc al Celui înviat, apoi am văzut mărturisirea lui de credinţă când I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 29). A urmat mărturisirea de credinţă a femeilor mironosițe, cele dintâi cărora Dumnezeu înviat le-a zis: „bucuraţi-vă”, ele fiind cele ce au mărturisit înaintea Apostolilor şi a tuturor celorlalţi că Dumnezeu a înviat. Astfel, puterea Dumnezeiască s-a manifestat atunci înaintea ucenicilor, dar se manifestă şi acum, în ceea ce ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi, căci îi spune slăbănogului: „scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi îndată slăbănogul s-a ridicat.

Prin aceasta Sfânta Scriptură ne aduce dovada puterii dumnezeieşti a Celui înviat, care după Înviere trecea prin ziduri şi prin ușile încuiate pentru a-Şi arăta prezenţa Lui dumnezeiască în lumea aceasta bântuită de atâtea păcate. Fiindcă slăbănogul din Vitezda a ajuns în această stare din pricina păcatelor lui.

Ne spun Sfinţii Părinţi că, aşa cum ştim din Sfânta Scriptură, fiecare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu în creaţia Lui din cele şase zile a fost bună, căci a fost seară şi a fost dimineaţă şi a numărat scriptura zilele una după alta şi a văzut Dumnezeu că este bine ceea ce a făcut; şi apoi l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea Sa. Ori, chipul dumnezeiesc l-a dăruit Dumnezeu omului făcut din ţărână – din această materie inertă, spre a-l desăvârşi, spre a-l duce la asemănare.

Dumnezeu este sfânt şi atotputernic, plin de dragoste şi de bunătate. Acesta era şi chipul pe care l-a zidit în materia pe care a făcut-o şi din care a făcut-o apoi pe Eva, ca să fie întâia pereche de oameni. Acestor întâi oameni Dumnezeu nu le-a dăruit niciun fel de suferinţă, dimpotrivă, i-a aşezat în grădina bucuriei, în grădina Raiului, şi acolo le-a dat putinţa de a fi fericiţi şi de a se bucura neîncetat de vederea lui Dumnezeu. Şi aceasta era cea mai mare bucurie a omului, de a-L vedea pe Dumnezeu, şi să cânte şi el, aşa cum numai îngerii cântă neîncetat: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot”.

Acest om din rai nu era cu niciun fel de meteahnă, cu niciun fel de suferinţă, cu niciun fel de lipsă, până în clipa în care a venit ispita. Ispita a atacat omul în ceea ce avea el mai puternic. În voinţa lui. Căci voinţa i-a dat-o Dumnezeu omului liberă şi putința de a se mântui, de a-L vedea pe Dumnezeu şi de a-L iubi a fost neştirbită până în momentul în care a venit ispita diavolească. Şi atunci omul a căzut. Omul a pierdut atunci putinţa vieţii de veci, putinţa de a mai fi fără suferinţă, putinţa de a se bucura neîncetat de vederea lui Dumnezeu. Aşa au păcătuit oamenii prin neascultare, călcând porunca lui Dumnezeu; ei au fost pedepsiţi şi au fost scoşi afară din Rai, dar nu fără a se manifesta dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu pentru că vocea lui Dumnezeu îi striga în Rai: „Adame, unde eşti?” (Facerea III, 9).

Adam şi Eva, ruşinaţi, s-au ascuns şi n-au răspuns chemării lui Dumnezeu şi de aceea au fost scoşi din grădina bucuriei edenice. Din aceasta, iubiţii mei, trebuie să luăm aminte fiecare dintre noi că Dumnezeu pe fiecare în chipul lui Adam ne caută şi ne întreabă în fiecare clipă: „Adame, unde eşti?” după fiecare păcat pe care îl facem şi ne cheamă la pocăinţă. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel prin care s-a manifestat cu deplinătate dragostea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât nu a putut suporta să vadă pe om veşnic în chinul iadului, şi l-a trimis pe Fiul Său – în momentul Învierii a biruit porţile iadului, a dezrobit pe Adam şi pe toţi urmaşii lui.

Atât a durat pedeapsa neascultării lui Adam, aceea pe care o ducem fiecare în spatele nostru, din clipa în care Adam a greşit până în clipa în care Hristos S-a pogorât la iad şi l-a ridicat pe Adam cel căzut şi l-a restabilit, fiindcă Mântuitorul a venit pentru restaurarea firii noastre omeneşti. Acel om, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, om în care Dumnezeu şi-a pus toată dragostea şi care, păcătuind, s-a rănit pe sine însuşi, a intrat în perioada suferinţei. A intrat în el moartea şi ura, a intrat durerea, regretul, a intrat răutatea. Pentru aceasta oamenii care nu ştiu să asculte şi să audă chemarea lui Dumnezeu: „Adame, unde eşti?” şi să se întoarcă la pocăinţă, suferă în timpul acestei vieţi.

De aceea, iubiţii mei, slăbănogul de la Vitezda era în suferinţă: pentru că şi-a umplut viaţa de păcate. Ori păcatul aduce după sine moartea în final. Păcatul aduce suferinţă. Orice păcat îşi are răsplata lui în această viaţă sau în viaţa de după, fiindcă moartea nu este un final. Moartea, numai pentru viaţa pământească este un sfârşit. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dăruit atât de multe exemple şi atât de multă învăţătură cuprinsǎ în Sfânta Evanghelie, în scrierile Sfinților Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.

Este atât de mare avantajul nostru, al celor care stăm în pridvoarele Vitezdei din ziua de astăzi, căci el, slăbănogul, nu avea om, dar noi Ȋl avem pe Dumnezeu. Dumnezeu stă întotdeauna la uşă şi bate şi spune dacă: „va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el” (Apoc. III, 20); cum a fost cu Luca şi Cleopa pe drumul Emausului, când a stat împreună cu ei şi când S-a făcut cunoscut prin binecuvântarea pâinii, aşa cum o face cu Sfânta Euharistie. Şi când ei au gustat din această pâine euharistică, atunci s-au deschis ochii lor şi L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut de lângă ei.

Iubiţii mei, păcatele sunt cele care stau ca nişte guri de lei şi aşteaptă să muşte din viaţa fiecăruia dintre oameni, păcatele sunt săgeţile cu care cel rău ne atacă în fiecare dintre clipele vieţii noastre şi care ne rănesc. Unele răni sunt de moarte, de aceea şi păcatele sunt unele mai mari, altele mai uşoare şi pe care le putem duce mai cu uşurinţă. Dar să nu uităm niciodată că Mântuitorul i-a spus slăbănogului pe care l-a vindecat: „Iată cǎ te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai pǎcǎtuieşti” (Ioan V, 14).

Iată, vocea Dumnezeiască îl caută pe fiecare dintre noi şi ne caută sub numele generic al umanităţii: „Adame, unde eşti?”. Dar noi să nu ne ascundem de Dumnezeu, căci Dumnezeu şi aşa ştie faptele fiecăruia dintre noi, şi în loc să stăm ascunşi după frunza de smochin, să spunem: Doamne, iată-mă, ajută necredinţei mele, cum a zis cel care s-a rugat să îi vindece fiica (n.r. Iair).

Să ajute Dumnezeu necredinţei noastre, ca întărindu-ne în credinţă să putem să sesizăm clipa în care Duhul dumnezeiesc cercetează viaţa noastră a fiecăruia, să sesizăm clipa în care urechea lui Dumnezeu aude glasul rugăciunii noastre şi să spunem: „Doamne, iartă-mă şi mă mântuieşte” Amin.

Pescuirea minunată

- rostită la data de 23 septembrie 2012 -

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Fraţii mei,

Acestă Duminică a pescuirii minunate a fost numită astfel după Sfânta Evanghelie în care Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte o minune pe care a făcut-o Mântuitorul înainte de a-i chema pe Sfinţii Apostoli ca să-I asculte învăţătura, o minune care i-a umplut de uimire nu numai pe cei care aveau să-I devină Apostoli, ci și pe toţi cei din jurul Lui, căci ne spune Sfânta Evanghelie că mulţimile se îmbulzeau ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi „El şedea lângă lacul Ghenizaret” (Luca V, 1) şi „A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.” (Luca V, 2).

Sfânta Evanghelie de astăzi îşi începe această istorisire cu relatarea faptului că Mântuitorul Iisus Hristos era lângă lacul Ghenizaretului şi mulţimile Ȋl imbulzeau. De ce oare? Ni se spune că pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii până în acea clipă nu L-au mărturisit pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dar tot ceea ce vedeau şi se petrecea în văzul şi în auzul lor le-a arătat că numai o putere dumnezeiască putea să facă ceea ce făcea Cel pe care Ȋl ascultau, Iisus Hristos Mântuitorul. Căci mulţimile Ȋl urmau, Ȋl căutau peste tot şi se apropiau de El ca să asculte ceea ce rostea cu sfânta Sa gură, învăţături pe care niciodată până atunci nu le auziseră.

De aceea, entuziasmaţi de cuvântul pe care îl auzeau de la Iisus Hristos, nu simţeau nici foamea, nici setea, nici oboseala, ci Ȋl căutau peste tot şi veneau ca să se împărtăşească din cuvântul Său dumnezeiesc. Şi, ne spune Sfânta Evanghelie că, în clipele în care aceste mulţimi Ȋl îmbulzeau şi Ȋl apropiau de malul lacului Ghenizaret, Mântuitorul a văzut acolo două corăbii ale căror proprietari şi lucrători pescari s-au coborât din ele ca să îşi spele mrejele după ce au pescuit o noapte întreagă. Spune Sfânta Evanghelie în continuare că, urcându-se într-una dintre corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat să o depărteze puţin de la uscat şi, stând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Atât de mult se apropiase mulţimea de El, încât pe malul mării, al lacului Ghenizaret, nu a mai avut loc şi de aceea l-a rugat pe proprietarul corabiei să o îndepărteze de la ţărm şi din ea a început să le vorbească mulţimilor. Şi toate aceste mulțimi stăteau şi ascultau învăţătura pe care o rostea Mântuitorul Iisus Hristos.

Ce le-a spus Mântuitorul pe malul lacului Ghenizaret, nu ne spune Sfânta Evanghelie, dar nimeni nu a lăsat ascultarea cuvântului lui Dumnezeu pentru alte interese cum se întâmplă acum în vremea noastră, mai ales când se citeşte Sfânta Evanghelie şi mulţi nici nu au ajuns la Biserică, iar alţii când începe explicarea Sfintei Evanghelii, atunci îşi găsesc să părăsească Sfânta Biserică, tocmai în momentul când vine pentru ei învățătura şi modul de a înţelege mai adânc semnificaţia faptelor şi a învăţăturilor spuse de Sfintele Evanghelii în cursul acelei zile.

Mântuitorul era în corabie, I-a învăţat, iar când a terminat de învăţat, spune Sfînta Evanghelie: „i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, că să pescuiţi” (Luca V, 4). Acest îndemn al Mântuitorului a venit pentru Simon-Petru, care, pescar bătrân şi experimentat fiind, a încercat să nu asculte cuvântul Mântuitorului motivând cu experienţa lui şi zicând: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca V, 5). Deci el pune în faţă experienţa sa omenească şi I se adresează Celui care le vorbise mulţimilor cu un apelativ oarecum deosebit pentru lumea care era adunată pe malul lacului, i-a zis: „învăţătorule”; Învăţătorule pentru că auzea şi el ca şi ceilalţi frumuseţea învăţăturii pe care o rostea Mântuitorul Iisus Hristos.

Şi, după ce Ȋi pune în faţă experienţa lui, a celui care viaţa toată şi-a petrecut-o între ape şi cer, vâslind pe apele Ghenizaretului ca să câştige hrana lui şi a familiei lui, alături de atâţia alţi pescari care duceau o viaţa curată între ape şi cer, după ce îşi mărturiseşte îndoiala şi scepticismul, după o noapte de trudă în care nu a prins nimic, Ȋi zice: „dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca V, 5).

Iată, iubiţii mei, omul îndoielii, omul convins de experienţa sa că are dreptate să nu mai arunce mrejele, fiindcă nu mai sunt peşti atât de apropiaţi de corabie ca să poată fi prinşi cu mrejele lor, Ȋi spune: „dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ce l-a făcut oare pe omul acesta cu atât de multă experienţă, cu atâta convingere că în apă atunci nu va găsi pește, ce l-a făcut să arunce mrejele? Simţea cu curăţenia sufletului lui că Cel care s-a urcat în corabia lui şi care a vorbit mulţimilor care stăteau pe malul lacului şi care Ȋl ascultau în continuare şi nu plecau, trebuie să fie ascultat. Şi văzând Simon cum mulţimile Ȋl ascultau, a ascultat şi el îndemnul Mântuitorului. Sufletul lui a tresărit la puterea cuvintelor pe care le-a auzit şi el din gura Mântuitorului şi atunci, în ciuda îndoielii lui, în ciuda experienţei lui triste a spus că va arunca mrejele.

Petru a făcut ascultare la cuvântul Acestuia şi I-a împlinit porunca: „Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre”. Şi făcând el aceasta au prins mulţime mare de pește că li se rupeau mrejele şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie şi „au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde” (Luca V, 7). Iată rezultatul ascultării unui cuvânt puternic ce a venit spre el din gura dumnezeiască: „Mână în adânc şi aruncă mrejele”. Nu a fost numai un îndemn, ci a fost şi o poruncă care ştia că tot ceea ce se face, se face pentru a arăta lui Petru şi celor care erau împreună cu el şi celor care au rămas pe mal, că în urma unei porunci dumnezeieşti se biruie rânduiala firii.

Şi dacă mrejele au rămas goale până atunci, iată cum cuvântul dumnezeiesc a făcut ca peştii să se apropie şi, cu sacrificiul vieţii lor, să între în mrejele pescarilor pentru ca să arate că ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu este un fapt esenţial pentru viaţa fiecăruia dintre noi.

„Mână în adânc” este un îndemn pe care l-a făcut Mântuitorul unui pescar bătrân şi îndoielnic. Dar „mână în adânc” nu este o poruncă numai pentru pescari, este şi o poruncă pentru fiecare dintre noi, ca să adâncim cu cunoştinţa noastră cuvintele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi aşa cum Petru atunci a crezut că urmarea cuvântului dumnezeiesc, ascultarea, îi va aduce roade bogate, aşa să fim şi noi convinşi în fiecare clipă a vieţii noastre că ascultând cuvântul dumnezeiesc şi mergând în adâncul cunoaşterii vom fi bogaţi sufleteşte şi vom avea şi noi pescuire minunată.

Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă spun că a asculta îndemnul dumnezeiesc de a merge în adânc dă roade şi în zilele noastre. Aţi auzit cu toţii de părintele Sofian de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit de Ziua Crucii zece ani. Părintele Sofian a fost îngrijit până în clipa morţii, făcând ascultare, de un călugăr smerit care în viaţa lui călugărească a avut multe încercări, în sensul că a ajuns să aibă numai o parte dintr-un plămân. A fost operat, a avut câteva bypass-uri, dar ascultând cuvântul Domnului care ne spune să mergem mai în adânc, a pornit la înfiinţarea unei mănăstiri şi, aşa cum spunea episcopul locului, este o minune ceea ce a realizat, fiindcă a realizat şi el o pescuire minunată. A realizat o mănăstire cum puţine sunt pe faţa pământului. Mergând pe un drum de aproape 40 de km de la oraşul cel mai apropiat printr-un traseu de toată minunea (cum nici Carpaţii din alte părţi nu au, cum nici Alpii tirolezi nu au aşa ceva), pe un traseu unde vezi încă acele colibe strămoşeşti – clădite prin locurile de adăpost din munte din bârne şi acoperite cu paie, ţuguiate cum sunt căciulile moţeşti, înnegrite de timp şi de vreme, găurite pe ici pe colo de păsările care şi-au făcut cuib în acoperiş – la capătul unui astfel de drum, te întâmpină o mănăstire construită din piatră de munte, ca un paralelipiped, găurit pe ici pe colo de câteva ferăstruici. Dar, în clipa în care ai intrat pe o poartă atât de joasă, încât şi cel mai scund dintre oameni trebuie să se plece ca să intre înăuntru, în interior te întâmpină o albeaţă strălucitoare a zidurilor interioare clădite din bucuria pescuirii minunate a acestui călugăr smerit, dar ca argintul viu.

Toată vremea, în interiorul acestei mănăstiri te așteaptă să te închini o Biserică care nu este încă sfinţită, doar binecuvântată pentru slujbă, care îşi aşteaptă podoaba picturii şi în care rugăciunea este neîncetată, zi şi noapte. Acesta este rodul ascultării cuvântului lui Dumnezeu ca să mergi mai adânc, ca să nu te înfricoşezi de ceea ce vezi în jurul tău. El, în ciuda faptului că este lipsit de un plămân şi că are operaţie de bypass, a mers mereu înainte, încrezător în ajutorul Bunului Dumnezeu.

Dar nu numai acolo. Într-un vârf de munte, în Piatra din Munţii Apuseni, nu din Carpaţi, este ridicată o mănăstire de toată frumuseţea. Ştiţi cu toţii că pe timpul prigoanei habsburgice împotriva credinţei ortodoxe, mănăstirile din Ardeal au fost rase de pe faţa pământului de tunurile generalului Bukov, iar uneia dintre aceste mănăstiri i s-a pierdut urma şi peste ea era o movilă de pământ plină de iarbă. Un student la istorie a primit ca tezǎ de licenţă să identifice, să descopere o astfel de mănăstire în apropiere de Poiana Mărului, în Ţara Bârsei. Acesta, mergând cu mult curaj şi întrebându-i pe oameni dacă ştiu, dacă au auzit, dacă a văzut vreunul, s-a dus acolo şi a identificat un loc după indicaţiile localnicilor, care vreme de sute de ani, din 1700, când a fost distrusă, au păstrat vie memoria prezenţei acestei mănăstiri în hotarul lor. S-au dus cu o cruce de fier şi au înfipt-o într-un loc în pământ şi au spus: „aici trebuie că a fost mănăstirea”. După ce s-au dat aprobările toate ca să dezgolească locul şi să se vadă dacă într-adevăr a fost mănăstirea, iubiţii mei, ca în minunea pescuirii minunate, minune a fost şi s-a văzut că acea cruce de fier pe care au înfipt-o în pământ oamenii era exact pe locul unde a fost Altarul Sfintei Mănăstiri, iar când s-a îndepărtat valul de pământ care a acoperit urmele mănăstirii s-au descoperit ruinele conturului Bisericii şi pe interiorul lor încă se mai cunosc franjurii de la pictura care a fost în Biserică.

Şi aceasta fiindcă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu: „mergi în adânc şi vei pescui minunat”, cum sunt aceşti părinţi care au făcut lucrul acesta la cele douǎ mănăstiri, primesc de la Bunul Dumnezeu bucuria pescuirii minunate, iar noi, care putem să le vedem, să ne mirăm de darul pe care Dumnezeu îl dă tuturor oamenilor.

Fiindcă aşa se spune în istoria minunii pe care a făcut-o Mântuitorul: în clipa în care au aruncat mrejele în apă s-au umplut de atât de mult pește, încât nu mai puteau să le ridice şi a trebuit să aibă ajutor şi au venit şi ceilalţi; aşa şi aceste mănăstiri primesc ajutorul celor care trec prin preajmă şi al celor care voiesc să îşi eternizeze în viaţa de veci jertfa lor de ctitorie la zidirea acestor minunate lăcaşuri, fiindcă ne spune Sfânta Evanghelie că amândouă corăbiile s-au umplut încât erau gata să se scufunde.

Ce era în aceste mreje? Erau peşti, erau peştii care cu numele lor grecesc, ihtis, au ajuns să fie simbolul celor ce credeau în Iisus Hristos. Fiindcă ihtis înseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, acestea sunt literele din capul cuvintelor care spun despre Iisus că este Fiul lui Dumnezeu. Aceşti peşti au fost pentru pescarii de atunci darul lui Dumnezeu, darul ascultării lor. Pentru noi toţi, darul lui Dumnezeu este neîncetat, revărsând spre noi energiile necreate ale lui Dumnezeu, atunci când ne rugăm şi zicem „Împărate Ceresc, Duhule Sfinte, coboară în inimile noastre şi şterge toată întinăciunea.”

Fiindcă şi noi la fel ca şi Simon-Petru atunci, în faţa minunilor ne cutremurăm şi ne înspăimântăm, iar acolo, la mănăstirea aceasta descoperită acum la Şinca Nouǎ se găsesc moaştele Sfântului Nectarie – la şase kilometri de o parte şi la doisprezece kilometri de cealaltă parte de cel mai apropiat spațiu locuit de oameni – fac minuni încât părintele Matei de când este vrednicul lucrător la Sfântul Altar de acolo a scris o cărţulie în care arată în cei trei ani de când sunt moaştele Sfântului Nectarie acolo, câte minuni a făcut Dumnezeu pentru oameni, cu moaştele Sfântului Nectarie.

Tot aşa şi cu Sfântul Petru şi cu cei care erau cu dânsul. Când a văzut mulţimea peştelui după ce o noapte întreagă nu a adunat nimic, spune Sfânta Evanghelie cǎ „Petru văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca V, 58).

Iubiţii mei, observaţi câtă transformare sufletească s-a produs cu acest om păcătos care s-a numit Simon din clipa în care Ȋnvăţătorul a venit în corabia lui şi el I-a zis „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins”, iar acum Ȋi zice „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Ce l-a făcut, oare, atunci, pe acest om, văzând minunea, să cadă în genunchi la Iisus şi să zică „Doamne”. „Doamne” nu îi spui decât cuiva care este cu adevărat vrednic de a te adresa lui cu acest termen, cunoscând puterea şi înălţimea lui morală. Ori, Simon-Petru după ce L-a ascultat predicând mulţimii I-a zis învăţător, iar acum după ce a văzut mulţimea de peşti care au năvălit în mreje într-o dimineaţă după o noapte pustie, mulţimea de peşti care au umplut mrejele lor, a cunoscut că nu este numai un învăţător sau un om oarecare şi i-a zis „Doamne”, „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos”.

A cunoscut puterea de care peştii au ascultat, puterea Celui care le-a poruncit să intre în mreje, puterea celui care a zis „Mână în adânc şi aruncă mrejele”. Ne spune Sfânta Evanghelie că Petru I-a zis: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos” fiindcă spaima îl cuprinsese şi pe el şi pe cei care erau împreună cu el pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră: „Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon” (Luca V, 10), toţi erau cuprinşi de spaimă. Până atunci erau entuziasmaţi de cuvântul pe care îl auzeau şi mergeau după El fermecaţi de această auzire a unor lucruri necunoscute de ei până atunci, iar acum erau plini de spaimă şi spuneau: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos”. „Ieşi de la mine” ziceau ei fiindcă nu era compatibilă prezenţa lor cu un om care avea puteri extraordinare, nu era compatibilă prezenţa Lui în acelaşi loc cu un om plin de păcate cum se recunoştea pe sine Simon.

Dar Iisus Hristos, care era Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cunoştea curăţenia acestor oameni care îşi petreceau viaţa între ape şi cer, lipsiţi de patimi, doar cu gândul la Cel care îi îndrumă în viaţa lor ca să respecte cele zece porunci pe care le aveau până atunci. Dar iată că a venit între ei Cineva care le dădea şi altfel porunci şi le-a zis: mergeṭi acum în largul apei, unde veṭi vedea cât de multe daruri vǎ dă Dumnezeu prin mulţimea peştilor.

Căci acesta este simbolul peştilor pe care i-au pescuit. Sunt darurile pe care Dumnezeu le revarsă tuturor celor care ştiu să-L asculte. Fiindcă ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu, este călăuză pe calea mântuirii. De aceea în viaţa călugărilor, unul dintre voturile cele mai importante este ascultarea necondiţionată de ceea ce li se spune de către învățătorul lor. Fiindcă niciodată ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu nu te duce la pagubă sau la pierdere sau la desfiinţarea vieţii tale.

Întotdeauna porunca lui Dumnezeu este să mergi spre adâncul credinţei unde îţi vei găsi întotdeauna limanul de mântuire. Şi de aceea le şi spune ucenicilor acestora pe care îi va chema la lucrarea dumnezeiască: „Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10).

Nu vă temeţi, fraţii mei, nu vă temeţi niciodată de încercările pe care vi le dă Dumnezeu, ori de ce natură ar fi. Şi suferinţa îşi are rostul ei în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi de aceea nu vă temeţi de ceea ce Dumnezeu vă dă ca să suportaţi în viaţă, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îi dă omului mai mult decât poate răbda. Dimpotrivă, cu cât mergi mai adânc în limanul credinţei, cu atât mai mare îţi va fi lumina care vine prin suferinţă. De aceea, iubiţii mei, mergeţi în adânc, căutaţi să cunoaşteţi adevărul dumnezeiesc şi aşa cum aceşti părinţi de la mănăstirile despre care v-am vorbit realizează minuni în vremea noastră, tot aşa sufletul fiecăruia va fi inundat de lumina dumnezeiască dacă Ȋl veţi ruga pe Dumnezeu să fie Cel care vă călăuzeşte pe drumul vieţii. Amin.

Sfântul Ierarh Silvestru

- rostită la data de 2 ianuarie 2011 -

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Fraţii mei,

Ziua de astăzi este o întreită sărbătoare. Întâi de toate este ziua în care ȋl sărbătorim pe Sfântul Ierarh Silvestru, ocrotitorul Bisericii noastre şi cel de-al doilea hram, când am deosebita plăcere şi bucurie de a vă întâmpina cu urarea de „La mulţi ani!”, fiind acum la începutul anului 2011. Începutul anului civil pe care l-am sărbătorit ieri este totodată începutul vieţii noastre creştine în numele lui Iisus, care în această zi a primit numele, după vechea rânduială.

În această a doua zi a anului, pe lângă hramul Bisericii noastre, sărbătorim și ziua de Duminică ca zi a Învierii Domnului, dar ea este și Duminica de dinaintea Botezului Mântuitorului.

Pe Sfântul Ierarh Silvestru, iubiţii mei, Biserica noastră îl sărbătoreşte din ziua în care a încetat existenţa breslelor. Fiindcă Biserica noastră se numea încă de la întemeiere Biserica din mahalaua Silvestru, s-a hotărât ca al doilea hram să fie Sfântul Ierarh Silvestru. Este singurul hram închinat Sfântului Silvestru în toată Ţara Românească.

Sfântul Silvestru a fost Arhiepiscopul Romei, mai târziu episcopii Romei şi-au luat numele de papă, dar el a fost ierarh al Bisericii în vremea în care propovăduirea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos abia era la început și creştinii erau persecutaţi, înainte de a se despărţi Biserica, în vremea în care Dumnezeu a dăruit lumii pe ȋmpăratul Constantin, cel care a dat libertate Bisericii creştine.

Acest ierarh, iubiţii mei, îl vedem bun şi credincios şi a fost cinstit de către Biserică încă de la începutul existenţei ei pentru că el a fost cel dintâi mare sfetnic adevărat al ȋmpăratului Constantin cel Mare. El este cel care i-a dat primele învăţături spre luminarea minţii lui spre creştinism. El este cel căruia ȋmpăratul Constantin cel Mare i-a lăsat în grijă palatul în care a trăit la Roma atunci când Constantin a plecat către Bizanţ. El este cel care, trimiţându-şi doi reprezentanţi la întâiul Sinod de la Niceea din anul 318, a mărturisit, prin aceşti reprezentanţi ai săi, cu întreaga Biserică creştină, Crezul pe care îl rostim şi noi astăzi, mărturisind că Iisus Hristos, este cu adevărat Fiul al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl, Unul - Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii.

Ca lumina din lumină, aşa s-a născut Fiul din Tatăl. Deci erau de o fiinţă, aveau aceaşi fiinţă împreună şi de aceea Ȋl mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, Cel care a fost propovăduit de Sfântul Ierarh Silvestru în Roma veche, locul în care şi-au găsit moartea şi Apostolii Petru şi Pavel.

Pe Sfântul Ierarh Silvestru îl cinstim în această zi ca ocrotitor al Sfintei noastre Biserici, dar, mai ales, iubiţii mei, cinstim ziua de astăzi ca Duminica de dinaintea Botezului Mântuitorului. Şi este important să cunoaştem de ce în această Duminică de dinainte de Botez citim din Sfânta Evanghelie un început de Evanghelie, după cum spune Sfântul Evanghelist Marcu: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc. I, 1).

Începutul Evangheliei este odată cu începutul anului nou civil pe care l-am sărbătorit ieri, fiindcă întotdeauna la începutul anului îţi faci cunoscute şi cele ce au fost şi te gândeşti la cele ce vor veni. Ȋnceputul Evangheliei de astăzi ne face să ne aducem aminte de faptul că mărturisim pe Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și că începutul Evangheliei este al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a întrupat din Preacurata Fecioară, fiind zămislit de la Duhul Sfânt, aşa cum a vestit îngerul către Maica Domnului că se va întrupa dintr-însa Fiul lui Dumnezeu, căci puterea celui Preaînalt a umbrit-o.

Iar Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să plinească dragostea Tatălui, care atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său l-a dat ca să se jertfească pentru lumea pe care El a creat-o bună, aşa cum spune Sfânta Scriptură că Dumnezeu a văzut după fiecare zi a creaţiei că este bine ce a făcut. Iar Domnul i-a dat omului pe care l-a creat după chipul şi asemănarea Lui cea mai frumoasă cunună, aceea de rege al creaţiei, i-a dat cununa libertăţii ca el însuşi să-şi hotărască viaţa, singur să îşi aleagă faptele prin care să se poată mântui.

Acest om creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui a greşit şi a pierdut darul pe care i l-a dat Dumnezeu: de a se bucura pururea de vederea lui Dumnezeu şi de a putea fi nemuritor, dacă ar fi ascultat poruncile lui Dumnezeu. Ori omul, în virtutea libertăţii pe care Dumnezeu nu i-a îngrădit-o, a ales ispita şi a călcat porunca lui Dumnezeu, aducând prin păcat moartea în lume. Moartea nu este creaţia lui Dumnezeu, moartea nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om cu putinţa de a nu muri. Omul şi-a ales moartea prin fapta comisă şi prin neascultarea săvârşită.

Ori pentru a rupe acest legământ al păcatului făcut între om şi cel rău, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume, care S-a născut între oameni, cu chip omenesc, ca să fie cât mai aproape şi ca omul să Ȋl poată înţelege, să Ȋl poată asculta, să Ȋi poată pricepe cuvântul prin care a descoperit tainele cele nespuse de cuvânt din Sfânta Treime.

Şi acest Iisus Hristos este vestit de Sfântul Marcu în Evanghelia pe care am citit-o astăzi în Biserică: „Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Marcu I, 2).

Acest Iisus Hristos a venit în lume pe această cale gătită prin proroci, căci El era împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu arătată poporului ales, prin cei pe care Dumnezeu i-a făcut să cunoască voia Lui şi să spună oamenilor să nu îşi piardă nădejdea şi să aştepte clipa mântuirii. De aceea, poporul ales Ȋl aştepta pe Mesia care să fie Mântuitorul lor, aşa cum au grăit prorocii. Dar înainte de venirea Mântuitorului, Dumnezeu a trimis pe slugile Sale care să gătească calea pentru Fiul de Împărat care va veni în lume. Acela dintre cei trimişi pe care îl numeşte Evanghelia de astăzi „îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta” (Marcu I, 2) şi care va fi „Glasul celui ce strigă în pustie” (Marcu I, 3), acesta este, iubiţii mei, Sfântul Ioan Botezătorul.

De aceea Sfânta Evanghelie de astăzi, care este a Duminicii de dinainte de Botezul Domnului, ne arată ce lucrare a făcut Ioan, care poartă numele de Botezătorul, înaintea feţei Fiului lui Dumnezeu Care a venit în lume. Acest Ioan era glasul celui ce strigǎ în pustie, să se facă dreaptă calea pe care să vină Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel aşteptat.

Acest Ioan, iubiţii mei, boteza în pustie, fiindcă la glasul lui, acest glas care striga în pustie: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Marcu I, 3), ne spune Evanghelia, ieşeau din tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acest Ioan, iubiţii mei era „îngerul” trimis de Dumnezeu şi, de aceea, în icoanele Bisericii noastre, Sfântul Ioan Botezătorul este arătat cu aripi pentru că era ca un înger în trup, trimis înaintea Domnului ca să facă drepte cărările Lui. Acest Ioan propovăduia Botezul pocăinţei, de aceea este aşezată în slujba Bisericii noastre Evanghelia de astăzi pentru ca peste câteva zile, când vom sărbători Botezul Domnului, să putem face distincţie care este botezul creştin şi care este botezul făcut de Sfântul Ioan Botezătorul.

Ioan predica în pustie şi zicea: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Marcu I, 3), iar toţi cei care veneau la el îşi mărturiseau păcatele şi el le spunea mereu: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat ȋmpărăţia cerurilor” (Matei IV, 17). Această pocăinţă era simţită de sufletele celor care ascultau propovăduirea, de sufletele celor care îşi aşteptau mântuirea prin Mesia, de toţi cei care doreau o schimbare a vieţii lor.

Ne spune încă Sfântul Ioan în Evanghelia de astăzi, că el mărturisea înaintea popoarelor că: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Marcu I, 7).

Iată, iubiţii mei, cuvintele prin care Sfântul Ioan îşi mărturiseşte deplina lui supunere faţă de Cel care era făgăduit de proroci, deplina lui smerenie faţă de Cel căruia nu-I era vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor. Şi spune mai departe şi motivul pentru care el este atât de diferit de Cel care vine după el, căci: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu I, 8).

Iată, iubiţii mei, ceea ce trebuie să reţinem din această sfântă zi de Duminică, în care îl sărbătorim pe Sfântul Silvestu, care i-a vorbit ȋmpăratului Constantin cel Mare – pe care îl vedeţi pictat aici pe peretele Bisericii împreună cu mama lui, Elena – despre botez şi i-a spus, aşa cum citim în acatistul lui, că nu vei fi vrednic de Botez până nu îţi vei îndrepta viaţa pe calea cea bună şi l-a pus să postească şi să se pregătească învăţând credinţa creştină. De aceea Constantin cel Mare, luând dreaptă şi adevărată învăţătura de la Sfântul Silvestru, a sprijinit Biserica creştină, ia dat deplinǎ libertate şi spunea despre el că este ministrul din afară, ministrul de externe al Bisericii. El ajuta Biserica să sporească în dreapta credinţă, mărturisindu-L pe Cel care boteazǎ cu Duh Sfânt, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Iată, iubiţii mei, ce mai trebuie să reţinem din această Sfântă Evanghelie: mărturisirea Sfântului Ioan, care spune că vine în urma lui, Cel care este mai mare, „Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Marcu I, 7) şi că Acela va boteza cu Duh Sfânt. Botezul pe care îl practica Sfântul Ioan era Botezul pocăinţei. El boteza cu apă, dar nu avea puterea de a spăla păcatele. Mărturisirea celor care se botezau era cu adevărat curată şi vrednică, dar puterea iertătoare a Sfântului Duh nu era încă dată lumii. Această putere o va încredinţa Mântuitorul Apostolilor în ziua în care S-a pogorât Duhul Sfânt. Atunci, la Rusalii, Apostolii au putut să vorbească în alte limbi şi au botezat cu puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu.

Botezul pe care l-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor atunci când le-a spus: „Mergând, învăţaţi toate neamurile,botezându-le ȋn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19) este adevăratul botez care poate să ierte păcatele si poate să schimbe firea unui om păcătos, să o facă de om drept.

De aceea, iubiţii mei, aş fi bucuros dacă aş şti că frăţiile voastre aţi ascultat prelegerea de istorie a maestrului Sorin Dumitrescu, care a ţinut la televizor o lecţie despre Sfântul Botez pentru toată lumea, cu ilustraţie desenată de el pe loc în timp ce vorbea. Acest Sorin Dumitrescu, ucenic al părintelui Galeriu, a devenit un apostol în redingotă, un apostol cu fular la gât, dar care vorbeşte pe înţelesul tuturor ce înseamnă Sfântul Botez şi de ce în clipa în care Mântuitorul a intrat în apa botezului s-au deschis cerurile şi nu a mai fost între pământ şi cer nici o oprelişte, pentru că Tatăl era Cel care L-a trimis pe Duhul Sfânt să odihnească peste Mântuitorul în clipa botezului, ca astfel tot botezul să devină un botez de Duh Sfânt, un botez cu foc, un botez curăţitor în care totul se preschimbă: şi apele, şi firea, şi toată existenţa omenească.

De aceea, iubiţii mei, Duminica de dinaintea Botezului ne descoperă această mare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi: botezul cu Duh Sfânt, o lucrare pe care apoi Mântuitorul a încredinţat-o Apostolilor şi pe care Biserica a primit-o de la ei prin harul pe care Apostolii l-au împărtăşit urmaşilor lor, episcopii, iar episcopii slujitorilor bisericilor, adică preoţilor. Intrǎm astfel în trupul de taină al Mântuitorului Iisus Hristos care este Biserica, în care toţi devenim mădulare ale trupului, toţi devenim un trup.

Iată, iubiţii mei, ne apropiem de sărbătoarea Botezului, când întreaga Sfântǎ Treime S-a arătat pentru noi toţi pământenii, de clipa în care Tatăl L-a mărturisit pe Fiul, care era în apă, prin Sfântul Duh care era deasupra Lui, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 17).

Așadar, iubiţii mei, pregătindu-ne de Sfânta sărbătoare a Bobotezei să ne înarmăm cu numele lui Iisus Hristos în rugăciunile noastre şi, prin El, să ne înscriem în Biserica triumfătoare, a celor care, prin numele lui Iisus Hristos şi cu Sfânta Treime, biruim păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

La mulţi ani!

Cuvântări

Acum slobozește

- rostită la data de 18 iulie 2010 -

Preasfinţia voastră,

Mulţumesc lui Dumnezeu că a venit Presfinția voastră, ca reprezentant al Preafericitului, fiindcă vă ştiu de pe vremea când eraţi ucenicul unuia dintre cei trei care eram aici şi despre care părintele Galeriu avea obiceiul să spună: „noi trei, Voi trei” referindu-se la persoanele Sfintei Treimi. Şi, pomenindu-i pe toţi trei, am rămas numai eu dintre ei şi în clipa aceasta îmi simt umerii uşuraţi de o sarcină pe care am dus-o până acum.

Mă bucur din toată inima că sunteţi aici, ca unul care aṭi fost ucenicul părintelui Ştefan, preot care a fost devotat acestei Biserici care este o Biserică istorică, dar nu numai în istoria întinsă în timp, ci în istoria scrisă în sufletele oamenilor.

Fiindcă maestrul Sorin Dumitrescu avea o expresie, zicea pe vremea când era aici Pǎrintele Galeriu că a zice „şi eu am fost la Silvestru” era o mărturisire a unei credinţe şi a unui crez în acelaşi timp în identitatea neamului românesc. Aceasta a fost, iar acum când mi se uşurează umerii de povară, aduc Preasfinției voastre această cheie istorică. Este cheia Bisericii. Este o cheie care a trecut din mână în mânǎ; în secolul acesta cred că sunt al şaptelea paroh, nu mai ştiu precis, care m-am folosit de ea ca să păzesc cu scumpătate, nu numai odoarele materiale, ci mai ales odoarele sufleteşti care trăiau în această Biserică, în această comuniune pentru care, toţi preoţii, mai ales din veacul acesta de când există această Biserică, s-au străduit să mântuiască sufletele credincioşilor pentru ca ei să găsească calea mântuirii în Biserica pe care o deschideau nu numai pentru trupurile lor, cât mai ales pentru sufletele lor.

Vă predau astăzi această cheie ca să o predaţi cu demnitatea ierarhică ce reprezintă pe Patriarh, ca episcop al Bucureştilor, noului paroh, rugându-l să se înscrie în tradiţia seculară a acestei Biserici, unde, de fiecare dată, erau prezenţi nu numai cei ce slujeau în clipa aceea, ci erau pomeniţi, prin tradiţie, toţi ceilalţi preoţi care au slujit la acest sfânt altar. Şi prin aceasta a fost tare şi mare această Biserică, fiindcă întotdeauna erau în comuniune cei care au fost şi cei care sunt acum. Şi în felul acesta am reuşit ca numele de Silvestru să îl ilustrăm şi cu moaştele Sfântului Ierarh Silvestru pe care Preafericitul Părinte Teoctist ni le-a adus de la Roma, unde a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Ierarh Silvestru, de la care ne-am inspirat în lucrare toţi cei care slujim şi de la Moaştele căruia s-au adăpat, întru Dumnezeu, în speranţǎ şi în rugăciune atât de mulţi credincioşi care vin aici.

Eu voi mărturisi că plec cu durere, dar rămân cu bucurie pentru că, dacă am dorit ceva în viaţa mea, am dorit mântuirea tuturor celor care mi-au fost încredinţaţi cu odorul sfânt de la sfânta hirotonie de acum 41 de ani. Aici, în această Biserică, voi împlini 31 de ani de slujire şi unde am căutat să îmi fac întotdeauna datoria conlucrând cu fraţii mei ceilalţi. Tot ceea ce se vede în jur este rodul dragostei noastre, a tuturor, a celor care au slujit şi a celor care împreună cu noi au zis „Doamne miluieşte” când am zis noi „Domnului să ne rugăm”.

Şi, mă iertaţi dacă leg şi un moment din viaţa mea de această clipă. Că nu este o clipă întâmplătoare Preasfinția Voastră, Părinte Consilier şi Părinte Paroh. Acum 55 de ani era 1955. Cu cincizeci şi cinci de ani adunaţi face 2010. Acum cincizeci şi cinci de ani, exact în ziua de 18 iulie, care atunci era o zi de luni, eu m-am trezit cu pistolul securităţii între ochi şi am fost luat din mijlocul familiei şi al societăţii şi s-a rupt ceva între mine şi lume. Am fost închis după şapte ani de, să nu zic eu ca să îmi fie spre laudă, confruntate cu autorităţile comuniste, fiindcă fiecare clipă în poziţia de fugar era, expresia este comună de aceea o spun, o clipă de risc şi nu numai a mea, ci şi a tuturor celor din jurul meu. Şapte ani am stat fugar şi la 18 iulie 1955 s-a rupt ceva în viaţa mea. De aceea am şi spus în scrisoarea pe care am transmis-o Preafericitului că simt o durere în clipa în care mă despart de această formă de viaţă a mea. Au fost şapte ani cât am fost fugar, au fost şapte ani cât am fost paroh. Am luptat pentru a învinge greutăţile, cum am luptat cu comuniştii atunci ca să înving greutăţile, ca să realizez ceva pentru parohie şi pentru credincioşi. Şi mi-a dat Dumnezeu bucuria de a ridica acest cămin spre slava lui Dumnezeu, pe locul pe care l-au gândit ctitorii celei dintâi Biserici de aici, pe care îi pomenim mereu, Pârvan şi Stanca care, în memoria celor şapte copii, tot şapte, pe care i-a secerat holera, au dăruit acest teren pe care am ridicat căminul de bătrâni și unde străluceşte atât de frumos icoana Maicii Domnului căreia, în numele ctitorilor şi a generaţiilor, am încredinţat acest loc.

Astăzi deci este pentru mine o zi mare, este ziua mântuirii în care toţi vom fi la un moment dat. Profesorul meu de Noul Testament când începea să predea istoria Noului Testament făcea două arce de cerc pe tablă şi în mijloc punea Crucea; un arc era Vechiul Testament, iar celălalt arc era Noul Testament şi în mijloc era crucea. Aşa s-a întâmplat şi cu viaţă mea: un arc a fost în vechiului regim, un arc în noul regim. Şi întorcându-mă la viaṭa mea, acum în 18 iulie, după 55 de ani, iarăşi o piatră de hotar.

Nu mă despart de Biserică, ci, dimpotrivă, mă angajez mai vârtos, mai puternic, ca toţi anii care îmi rămân să îi dedic acestei lucrări pe care arhiereul care m-a hirotonit mi-a încredinţat-o prin Trupul Domnului pe care mi l-a pus în palme şi pentru care sunt dator şi voi da socoteală.

Sunt bucuros Prea Sfinţia Voastră că aţi venit aici ca să procedați la această predare a unei chei istorice, într-un moment istoric pe care numai sufletele noastre îl ştiu în adâncul lui. Fiindcă eu nu am venit în preoţie ca profesionist. Eu am simţit o chemare extraordinară în clipa în care Patriarhul Iustinian – Mitropolitul Corneanu şi cei care au devenit apoi episcopi, Roman Stancu şi Gherasim Cristea, au fost de faţă – celui care eram muncitor la Institutul Cantacuzino, mi-a zis: „mâine să îţi depui cererea ca profesor la seminar”. Şi a luptat pentru ca să pot fi profesor din august şi până în februarie, deci nu am făcut profesie din preoṭie, am făcut dăruire de suflet, de viaţă şi de toată existenţa mea acestei slujiri pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o.

Şi am fost sub păstorirea atâtor patriarhi pe care i-am cunoscut şi vă rog să exprimaţi Preafericirii Sale, mulţumirea că mi-a îngăduit să rămân în parohia în care am lucrat atâta vreme cât mă va învrednici Dumnezeu. Şi voi face ca şi până aici: când mi-au cerut să predau toate armele am zis că „nu am altă armă decât Sfânta Scriptură” care era lângă mine. Şi de aici încolo toată arma mea va fi Sfânta Scriptură pe care îmi voi așeza toate lucrările mele.

Dacă îmi mai îngăduiţi să mai spun încă un cuvânt, aş vrea să vă spun că atunci când a început Biserica aceasta să fie clădită, acum 103 ani, atunci erau tot trei preoţi câţi eram şi acum, şi unul dintre ei, care a lucrat pentru ea, Chiriac Bidoianu, a fost şase ani diacon până când a fost preot, apoi a fost Georgescu Silvestru, aşa şi-a luat numele, care a fost tot diacon întâi aici ca să ajungă preot, apoi a fost Ilie Ionescu care a fost diacon tot aici la Bisericǎ.

S-a păstrat o tradiţie: diaconii deveneau preoţi, încât îmi exprim şi dorinţa ca diaconul care este acum şi care este de câţiva ani aici să ajungă şi el preot aici.

Dumnezeu să vă ajute tuturor, să duceţi muncă de mântuire a credincioşilor Bisericii Sfântul Silvestru până la capătul vremurilor, căci suntem în a opta Duminică după Rusalii şi ştim că ziua a opta este ziua mântuirii. Să ne ajute Dumnezeu să vedem mântuirea. Amin.

Ziua națională a cinstirii martirilor din temnițele comuniste

- rostită la data de 14 mai 2018 -

Hristos a Înviat!

Preacucernici părinți, iubiți frați și surori,

Clipa aceasta e clipă încărcată de istorie multă. Au trecut 70 de ani de la noaptea aceea îngrozitoare (n.r. 14 mai 1948, cel mai vare val de arestări politice) în care a avut loc un val de arestări și când părinți și copii, frați și surori au plecat de acasă fără să se mai întoarcă vreodată. În cei 70 de ani s-au numărat zile multe, multe, multe, încărcate de multă suferința fiindcă prigoana nu a fost o întâlnire prietenească, ci a fost una plină de ură, dorind să înlăture din calea bolșevismului tot ceea ce simțea românește. Și dintre toți, tineretul a fost cel mai crunt prigonit. Și tocmai tinerii de altă data azi nu mai sunt, dar dacă ne întrebăm cu versurile lui Gyr unde sunt cei ce nu mai sunt, ei sunt împreună cu noi, iubiții mei, fiindcă noi nu avem morți. Toți cei care au trecut prin prigoana comunistă și și-au dăruit viața, sunt numai duși.

Așa cum spunea o rugăciune mai înainte, fără cruce nu este Înviere. Crucea suferinței și-au asumat-o toți cei care au fost arestați în acea noapte tristă și de-a lungul anilor până când ne-am scuturat de prigoană.

Iubiții mei, astăzi sunt împreună cu noi toți cei care au pătimit și au trecut din această viață. Fiindcă la Dumnezeu se întorc toți care au venit în această viață și, purtând crucea, se duc spre înviere. Și toți cei care astăzi suntem împreună aici lângă steagurile tricolore, lângă crucea pe care au purtat-o înaintașii noștri, toți aceștia trebuie să simtă că azi trăiesc prin jertfa celor pe care i-am pomenit în sfânta rugăciune.

Dar aceasta nu trebuie să fie o simplă întâlnire comemorativă, ci trebuie din exemplul lor să învățam că trebuie să ne iubim neamul și țara, împreună cu Biserica noastră, despre care Eminescu zice că a fost mama neamului nostru românesc. Anul trecut Biserica noastră ortodoxă, care a fost mama tuturor acelor care s-au jertfit din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Biserică și pentru neamul românesc, a rânduit să-i cinstim pe toți cei care au suferit și au mărturisit în temnițele comuniste dragostea lor de Dumnezeu și de țara. Astăzi toți cei care simt românește, toți cei care-și iubesc țara, trebuie să-i pomenească pe aceștia, fiindcă ei nu sunt morți, ei trăiesc în veci, dar trebuie să învățam din gestul lor și din dragostea lor să ne împărtășim în fiecare clipă și noi cu câte o picătură de dragoste de țara pentru ca aceasta să crească și să fie într-o zi un șuvoi izbăvitor.

Frații mei, dragostea este cea care îl înalță pe om. Dragostea este cea care biruie orice ură care se răsfrânge prin oameni asupra oamenilor.

De aceea noi îi iertăm pe toți cei care ne-au chinuit, dar ne rugăm Bunului Dumnezeu ca odată cu iertarea lor să ne dea și nouă putere să ne unim prin dragoste față de Dumnezeu, față de Biserică, față de țara noastră, ca să nu se mai întâmple ceeea ce s-a întâmplat atunci.

Prin dragoste și urmând îndemul celor care au trcut prin închisoare, să biruim întotdeauna genunea, fiindcă prin cruce ne așteaptă Învierea, căci noi aceasta dorim Învierea și propășirea neamului nostru românesc.

Hristos a Înviat!

Monumentul Marii Uniri de la Săbolciu

- rostită la data de 2 septembrie 2018 -

Preasfințiile voastre, prea cucernice părinte protoiereu, reprezentant al preasfințitului Sofronie, frații mei preoți și iubiții mei consăteni,

Strămoșii noștri spuneau: eheu fugaces tempora labuntur anni, adică trece timpul, fuge, iar anii înscriu adândc în ființa omului trecerea lui. Iată așa și eu – care m-am născut în spatele acestui monument, în casa pe care strămoșii mei măngrești au zidit-o și în curtea căreia copil fiind m-am jucat altă dată – am ajuns acum trecut de 90 de ani, și cineva mi-a spus că atunci când sunt întrebat să spun că am 100 fară cinci. Și cu voia lui Dumnezeu i-am dus cu demnitate.

Pentru că anii trec așa de ușor, am vrut să pun o piedică în calea lor. Nu voi reuși. Dar ce pun ca piedică în calea lor sunt aceste două monumente pe care am ajutat ca parohia condusă de părintele profesor Dulca să le aibă pentru totdeauna ca mărturie a dragostei care i-a unit pe săbolceni și i-a ținut dârji în fața istoriei. Fiindcă rare sunt satele care să se poată mândri că au avut o astfel de contribuție acum 100 de ani, ca mărturie a dorului de a forma cu toți românii o singură țară, frumoasă și demnă, așa cum a fost România Mare creată de ei și păstrată atât cât am putut noi.

Monumentele acestea au răsărit din dragostea și din râvna parohiei și a celor care au contribuit. Cei dintâi care au contribuit sunt cei din familia Alb, care au luat în stapânire acest domeniu măngresc și pe care l-au știrbit cu acești 10 metri pătrați pe care i-au donat parohiei din dragostea lor față de bunul Dumnezeu și din dorința de a aduce și ei împreună cu mine mulțumire Bunului Dumnezeu pentru tot binele revărsat până acum. Ele s-au realizat mai ales cu binecuvântarea preasfințitului Sofronie, dată anul trecut în septembrie din ușa Sfântului Altar, când a făcut semnul crucii în ziua Sfintei Cruci către locul acesta unde se află acum Monumentul Unirii.

Și, acest fapt se datorește Părintelui Arsenie Boca care cu un curaj deosebit a înfruntat atunci primejdia comunistă cu dorul de a-mi oferi adăpost și scăpare de primejdie. Pentru aceasta familia Alb a rupt din teritoriul lor ca împreună cu mine să aducem mulțumire și Părintelui Arsenie care mi-a spus cu glas profetic că: vei face închisoare, dar în închisoare nu vei muri. Așa am ajuns eu să înfrunt orice greutăți și să ajung astăzi la 94 de ani.

Totodată am ajutat parohia să ridice acest monument în cinstea tuturor celor care din satul acesta, deși au luptat sub steag străin, au luptat în războaie cinstindu-și credința și teritoriul pe care s-au născut.

Iubiții mei, nu numai pentru părintele Arsenie s-au făcut acestea, ci și pentru cei care au luptat aici în sat pentru demnitatea și mândria satului între care a fost și Părintele Nicolae Malița, bunicul meu vitreg și ruda noastră, bunicul multora dintre cei de aici și a celui care a cântat acum aici atât de frumos la vioară balada lui Ciprian Porumbescu. Pentru Părintele Nicolae Malița am scris împreună cu părintele paroh Alexandru Dulca și cu părintele de la Husasăul de Criș, Ioan Ghitea, o carte prin care vrem să păstrăm vie amintirea părintelui Malița. Părintele Malița, cu binecuvântarea și cu prezența preasfințului episcop martir Nicolae Popovici, a pus temelia bisericii și a înălțat-o, iar preasfințul episcop a binecuvântat începutul slujirii în această biserică.

Preasfințului episcop martir Nicolae Popovici l-a apărat și pe tata de a fi arestat de comuniști și l-a trimis preot în regiunea maramureșeană, spunându-i: maramureșenii te vor apăra. Și într-adevăr trăind între maramureșeni tatăl meu a mai petrecut încă 15 ani de slujire, iar când și cumnatul meu, avocatul Ioan Vlad, și eu ne-am eliberat, s-a întors și tatăl meu aici, în Săbolciu, în satul pe care l-a iubit, fiindcă nu numai că l-a reprezentat în 1918 la Alba Iulia, dar de atunci începând a fost și învățătorul satului până când a trebuit să se pensioneze. În timpul acesta a construit – pe locul unde e acum prin uzurpare un sediu de farmacie sau așa ceva, dar era pământul ce aparținea Bisericii Ortodoxe – școala confesională ortodoxă. De acolo au început a propovădui lumina cunoștintei, învățându-i ca și Gavril Iovan, care a fost tot învățător confesional și el în acest sat, învățându-i pe săbolceni să fie oameni cu carte. Și obligându-i mai mult decât cu bună voie să facă școală, foarte mulți au ajuns oameni învățați, și au urmat în gimnaziul de la Tileag pe care tot tatăl meu și cu un săbolcean, învățătorul Grațian Bucureanu, l-au înființat pentru toți fii Săbolciului și ai satelor din jur.

Și pentru că părintele Malița a construit Biserica și a slujit-o cu credincioșie până la moarte, am scris această carte pe care v-o dăruim cu dragoste ca să-l păstrați în amintire și citindu-l din scris.

Iar tatăl meu (n.r. Gheorghe Bordașiu) a continuat ceea ce a făcut părintele Malița și a dus la bun sfârșit lucrările bisericii, încât a făcut pictura, iar iconostasul altarului este pictat de unul din marii pictorii ai României, Eremia Profeta, pe care l-a adus ca să picteze iconostasul. Sfințirea Bisericii a făcut-o episcopul Vasile Coman, care apoi l-a și condus pe ultimul drum pe tata, când în 1979 s-a dus la Domnul. În amintirea tatălui meu și a părintelui Iovan Gavril am scris o altă carte pe care am lansat-o la târgul de carte de la Oradea.

Pentru semnificația acestui Monument al Marii Unirii am tipărit acest caiet explicativ, care motivează prezența fiecărui chip care este lucrat în tehnica nepieritoare a mozaicului. Și cine va citi, va afla de ce se află acolo chipul episcopului Roman Ciorogaru și al mitropolitului Vasile Mangra, care a fost văr primar cu primul proprietar al acestui loc, precum și al episcopului Angrei Mageru, care au fost profesori și îndrumători în credință ortodoxă la Preparandia din Arad. Toată lucrarea lor se îngemăna cu dragostea de neam, încât unul dintre cei care i-au ascultat spunea că atunci când îi asculta pe Vasile Mangra și pe Roman Ciorogaru credea că vorbeau îngerii. Și zicea ca îi aprecia atât de mult încât aproape îi idolatriza și că a învățat de la ei ce înseamnă dragostea de Biserică și de neam.

Iubiții mei consăteni, niciodată nu știm când se sfârșesc zilele omului. Și de aceea eu nu știu dacă la anul voi mai putea veni sau nu. Dar în acest an dăruit de Bunul Dumnezeu Îi mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a dăruit în decursul vieții, crescându-mi anii tineri în acest loc al Săbolciului, trecând de atâtea ori prin apele Crișului ca să mă duc cu vacile la Fizeș și să mă-ntorc apoi acasă. Aici am petrecut în diferite feluri, copii la școală sau pe imaș sau în altă parte, împreună cu Dumnezeu să-l odihnească, prietenul și fratele meu bun, fratele meu întru credință și ortodoxă și românească, cel care a fost doctorul Teodor Naghy, care în timpul cât am fost fugar, fiind el medic, a alergat de la Timisoara ca să-mi dea ajutor, fiindcă era și el unul care iubea țara și neamul și care a riscat propria lui viață ca să mă ajute. La fel și toți cei din Husasăul de Criș care mi-au dat adăpost vreme de 5 ani și care nu m-au turnat, nu m-au reclamat și nu mi-au dezvăluit prezența niciodată. Deși ziceam eu că nu mă știa nimeni, dar când m-au arestat se vedea că cel puțin jumătate de sat știa și au păstrat secretul. Și multi din Săbolciu la fel. Tuturor în clipele acestea le mulțumesc din toată inima.

Mă iertați dacă vă mai răpesc câteva clipe, fiindcă vreau să aduc deosebite mulțumiri preasfințiților care au binevoit să fie alături de noi, de săbolceni, ca să aducem împreună mulțumire Bunului Dumnezeu, fiindcă nu este ușor să vii de la Dunăre până la Tisa ca să fim împreună. Împreună cu preasfințitul Galaction si cu preasfințitul Ieronim, pe care cu voia lui Dumnezeu îi știu de când erau elevi de școală, am pregătit aceste clipe de slujire Bunului Dumnezeu, iar din locurile de origine a familiei mele – unde strămoșul meu, primul cunoscut în istorie, preotul Ioan Bordașiu, acum 370 de ani a întemeiat parohia din Micherechi, cel mai mare sat românesc din teritorul ungar – a venit preasfințitul Siluan. Împreună cu preasfințitul Siluan acum 2 ani am dezvelit și am sfințit o cruce la Micherechi la fel cu cea din Săbolciu, fiindcă am vrut să fie Săbolciu frate cu Micherechi, care mi-a dăruit originea, iar în Săbolciu crucea aceasta îi cinstește pe eroii satului și pe făuritorii României Mari. Pentru aceasta în aceste clipe aduc căldurose multumiri preasfințiilor lor.

Mulțumesc de asemenea primarului Comunei Săcădat care a aprobat ca pe teritoriul comunal să se ridice această cruce. Mulțumesc familiei Alb, Aron și toți care sunt în familia lui, care împreună îl cinstim și îl prețuim pe părintele Arsenie Boca, pentru care ne rugăm în aceste clipe ca să-i ocrotească și pe mai departe, fiindcă nu pot să nu vă istorisec cum e ca o minune faptul că am putut ridica și monumentul și crucea tot cu sprijinul sufletesc al părintelui. Și mulțumesc și celor din fundația creștină părintele Arsenie Boca, care împreună cu vice-președintele Cristian și cu un autocar întreg au venit astăzi să fie împreună cu mine și altora, de la Biserica Sfântul Silvestru din București, care din dragoste frățească au venit să fie prezenți aici. Și frățiilor voastre care înfruntați căldura și ați vrut să fiți împreună cu noi să cinstim Centenarul Unirii tuturor românilor, vă mulțumesc.

Acum o lună eram în Germania și am cinstit împreună cu cei de acolo exact în ziua în care Mihai Viteazul a pronunțat pentru prima dată unitatea provinciilor românești. Iar acum sunt pe meleagurile acestea ale Săbolciului, împreună cu preasfințiile lor și cu voi toți, frații mei, ca să cinstim această luptă a înaintașilor noștri, fiindcă strămoșii frățiilor voastre v-au istorisit cum au încărcat tot ce au avut și au ieșit pe drumul Hulubii cu căruțele și cu bocceluțele, când au fost să fie alungați din sat, iar satului să i se dea foc. Dar Dumnezeu v-a apărat pe toți și astăzi împreună mulțumim Bunului Dumnezeu pentru toate. Și dacă am uitat pe cineva, rog să mă ierte, dar să primească fiecare în parte mărturisirea mea de dragoste si mulțumirile mele profunde.

La mulți ani, tuturor!

[n.r. după decernarea titlului de Cetățean de onoare]

Mulțumesc din toată inima domnule primar și mărturisesc că sunt foarte emoționat în această clipă. Și dacă sunt cetățean de onoare al acestui sat, nu înseamnă ca mă ascund sub acest nume și să nu mai fac de acum încolo nimic [n.r. zâmbind]. Sunt un cetățean obișnuit, fiindcă am învățat de la strămoșii mei să ne iubim țara și biserica.

Și în clipele acestea eu îi dau buchetul acesta de flori vărului meu, părintele protopop de le Gyula fiindcă dacă urcați treptele în sus, undeva ne întâlnim în casa preotului Ioan Bordașiu din Micherechi. Eu am coborât până aici în scara Bordașiu, iar el a coborât în scara feminină Marc. Părintele Marc este protoiereul de la Ghyula și consilier al preasfințitului Siluan și slujitor la biserică. Și de la Gyula până la București nu este decât un pas. Și eu slujesc în București și ne întâlnim în rugăciune și în dragoste, așa cum unul din strămoșii noștri, preotul Simion Bordaș a făcut 3 luni de închisoare pentru că a cerut ca românii toți să aibă episcop de limbă românească.

Primind diploma aceasta frumoasă, unde este țara noastră întreagă, așa cum strămoșii noștri au vrut-o și o păstrează cei de astăzi, așa dorim ca centenarul de astăzi să ne fie ca o rugaciune către Bunul Dumnezeu și pentru strămoșii care au fost la Alba Iulia înfruntând primejdia. Fiindcă nu-și pot imagina cei de astăzi ce a însemnat să te duci atunci la Alba Iulia. Dar Dumnezeu i-a învrednicit pe părintele Malița și pe tatăl meu să rostească cel dintâi Amin la unirea tuturor țărilor românești. Fiindcă preoții au dat binecuvântarea așa cum era obișnuit, dar cântăreții întârziaseră și atunci episcopul Ignatie Pap, cunoscându-i din vremea studenției, i-a invitat să țină strana și așa, din Săbolciu, s-a spus cel dintâi Amin la Marea Unire. Fie ca această sfântă și Mare Unire să ne țină pe toți români și ortodocși, așa cum ne-a ținut de-a lungul secolelor, străbătând istoria români și ortodocși până în zilele de acum.

La mulți ani, tuturor!

Înapoi la pagina principală